Papadia

Papadia Taraxacum officinale Web.(Fam.Compositae)

Papadia mai este cunoscuta si sub denumirile de: papa lunga, parasita gainilor.

Produsul de planta folosit. In scopuri medicinale se folosesc frunzele, radacina si florile.

Actiune si putere de vindecare la centrii energetici si canalele de energie: -Radacina, frunzele si florile prezinta efect foarte puternic de vindecare la chakra nabhi(s,c, d) si efect bun la centrele: mooladhara(d), swadisthan(s,c,d) si vid.

Pentru tratament, radacina, frunzele si florile se vor utiliza sub forma de ceai infuzie sau decoct in cantitate de 2 lingurite la 250 ml. de apa. Se bea in mai multe reprize in decursul unei zile.

Pelinul

Pelinul Artemisia absinthium L.(Fam.Compositae)

Planta mai este cunoscuta si sub denumirile de: pelinita, pelin mic.

Produsul de planta folosit. In scopuri medicinale se foloseste toata planta.

Actiune si putere de vindecare la centrii energetici si canalele de energie: -Pelinul prezinta efect foarte puternic de vindecare la centrii energetici: nabhi(s,c,d), vishuddi(s,c,d) si efect bun la chakrele: swadisthan(s,c,d), vid si ajna(s,c,d).

Pentru tratament, pelinul se va utiliza sub forma de ceai infuzie in cantitate de o lingurita la 250 ml.de apa. Se bea in trei reprize inaintea meselor principale(femeile care alapteaza nu au voie sa foloseasca pelinul).

Zone de crestere. Pelinul creste in zona de campie si de deal in aproape toate zonele.

Aloe Vera

Denumire stiintifica: Aloe Ferox, Aloe Perryi, Aloe Vulgaris, Aloe Barbadensis, etc cuprinde peste 100 de specii.

Fam. Liliaceae.

Compozitie chimica : se poate folosi oricare din aceste specii contin : 0,10-0,25 g % aloe-emodol in stare libera si 40% sub forma de aloina.
Mai contine de asemenea si alti derivati antracenici in parte liberi, in parte combinati sub forma glicozidica, aloina sau barbolina, rottlerina, rezine care prin hidroliza pot da acid cumaric, acid citric si rezinotanol (hidroliza alcalina) Rezinotanolul prin hidroliza da aglicon tanolic. Contine acid salicilic, sulf, magneziu, alte minerale.

Se poate folosi la urmatoarele afectiuni : abcese, aciditate stomacala, afectiuni oculare, afectiuni intestinale, afectiuni dermatologice, afectiuni ale gurii, afectiuni hepatice, alcoolism, alergie, angina, anorexie, arsuri, artrite, astm bronhic, atonie, boli de nervi, bronsite, cancer, cataracte, crampe, dermatite, colita, constipatie, cefalee, diabet, dureri de stomac, dureri diverse, dispepsie, eczeme, edeme, fisuri anale, gangrena, herpes genital, hemoroizi (extern), hipertensiune arteriala, inflamatii, mastoidita, neurastenie, obezitate, prostata, regenerarea tesuturilor, rani vechi sau supurate, reumatism, renale, paralizii, tromboflebita, tuberculoza pulmonara, taieturi, tuse, ulcere la picioare, ulcer stomacal sau duodenal, viermi intestinali, viroze respiratorii, varice.

Mod de preparare :

plantele de aloe se tin fara apa si la intuneric o perioada de 5 zile. Se vor folosi doar plantele care sunt trecute de 3 ani ca varsta de vegetatie. Dupa aceasta perioada se vor taia frunzele. Exista mai multe procedee:
-Se pun la uscat pentru obtinerea prafului din toata planta taiata felii subtiri.
-Se extrage sucul care se pune la uscat formandu-se praful.

Din ambele se poate face o tinctura. Se pune o parte de planta si 5 parti de alcool de 70°. Se tine timp de 15 zile, dupa care se filtreaza, iar lichidul obtinut se pune in sticle de capacitate mica, ermetic inchise. Se prefera sticlele de culoare inchisa. Se tine la rece. Produsul este valabil 2 ani. Nu se foloseste reziduul de pe fundul sticlei. Acesta va fi indepartat.
Planta proaspata se va folosi doar la aplicatii externe. Se taie in felii punandu-se partea taiata pe rana sau pe piele.
Proprietati: digestiv 5-15 picaturi, inainte de mese diluate in ceai.

Aloe ca purgativ:1 lingurita de tinctura luata cu 100 l apa sau ceai. Se ia dupa mese. Actiunea se manifesta dupa 8-12 ore, rar dupa 24 ore, prin marirea peristaltismului intestinal ca urmare a iritatiei nervoase determinate local in peretii intestinali.

Glicozidele oximetil-antrachinonice sunt absorbite de intestinul subtire si eliminate prin intestinul gros la nivelul caruia scindeaza enzimele. Doza purgativa se poate administra de 2-3 ori in decursul unei zile. Se evita in acest fel ca bolnavii sensibili cu hemoroizi sa aiba neplaceri. Totusi cei cu hemoroizi, ar fi foarte bine sa nu ia preparate cu aloe. Unii le interzic categoric.

Mai actioneaza si ca purgativ, tonic amar (anorexie), eupeptic dar si ca un bun antitoxic in special pentru ficat.
Se interzice la gravide, femei cu metroragii, la bolnavii cu hemoroizi, la cei cu nefrite.
Femeile care alapteaza vor trebui de asemenea sa nu consume aloe, deoarece trece in lapte.

Administrare:

• Un varf de cutit de praf se va pune sub limba pentru 10 minute, dupa care se inghite cu putina apa. Este foarte amar si din aceasta cauza se ia foarte greu.

• Se pune in capsule de medicamente cate 0,5 g la capsula si se iau intern de 3 ori pe zi inainte de mese.

• Se va face ceai din 1 lingurita de praf pus la 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute dupa care se filtreaza si se consuma, preferabil indulcit cu miere, daca nu est vorba si despre diabet.

• Praf se presara pe rani externe.

• Praf in amestec cu ulei, grasime diferita (unt, smantana, untura de porc, lanolina, vaselina) transformandu-se in creme sau unguente care se vor aplica extern. Se pune 1 parte planta praf si 3 parti grasime.

• Tinctura- se va pune 50 g de praf la 250 ml alcool alimentar de 70?. Se tine timp de 15 zile agitand des sticla. Se filtreaza si se pune in sticlute de capacitate mai mica la rece. Se va lua cate 10 picaturi-1 lingurita de 3 ori pe zi. Se poate face tinctura si din planta proaspata tot in acest fel.

• Planta proaspata se taie si se pune cu taietura pe rana.

Aloe ca purgativ- o lingurita de tinctura diluata in 100 ml apa sau ceai. Se ia dupa mese. Actiunea se manifesta dupa 8-12 ore, rar dupa 24 ore, prin marirea peristaltismului intestinal ca urmare a iritatiei nervoase determinata local in peretii intestinali.
Glicozidele oxi-metil-antrachinonicele sunt absorbite de intestinul subtire si eliminate prin intestinul gros la nivelul caruia scindeaza enzimele.
Doza purgativa se poate administra de 2-3 ori in cursul unei zile. Se evita in acest fel ca bolnavii sensibili cu hemoroizi sa aiba neplaceri. Totusi cei cu hemoroizi ar fi foarte bine sa nu ia preparate cu aloe decat extern sub forma de unguente unde sunt foarte activi.

Mai actioneaza si ca purgativ, tonic amar, in anorexie, eupeptic dar si ca un bun antitoxic in special pentru ficat.
Praful se va lua cate 0,10-0,20 g ca digestiv si 0,10-0,30 g ca purgativ.
Nu de mult aloe era considerat util doar pentru efectul laxativ, dar datorita ultimelor cercetari s-a descoperit ca aceasta planta, care se gaseste in cantitati foarte mari in special in Africa este foarte utila in restul de afectiuni descrise mai inainte.
Este de remarcat ca aceste efecte au fost sesizate totusi de foarte mult timp de catre populatia localnica care folosea aceste plante la aceste afectiuni de sute de ani. Recent abia s-a descoperit ca toate aceste credinte au un suport stiintific.

Retete cu aloe si combinatii

Aloe cu propolis- 100 ml de tinctura de aloe se pun impreuna cu 30 ml de tinctura de propolis 30 %. Este foarte indicata atat intern cat si extern avand rol de refacere celulara, regenerare, cicatrizare celulara, antibiotic, etc. Este unul dintre cele mai eficiente antibiotice folosite la foarte multe afectiuni. Posologie- o lingurita de 3 ori pe zi diluata in putina apa.
Aloe cu ulei de catina- se vor pune la 100 ml tinctura de aloe 30 ml ulei de catina. Se va agita foarte bine inainte de intrebuintare. Este util in toate afectiunile pielii cand se constata uscaciunea exagerata a tegumentelor, dar si in eczeme, psoriazis, ihtioza. Se poate aplica in strat subtire, dupa care se va aplica un pansament. Pansamentul se va schimba la 24 ore.

Aloe cu miere- praf de aloe si miere cat cuprinde, se foloseste intern o lingurita de 3 ori pe zi sau extern in aplicatii locale, apoi se panseaza pentru 24 ore. Este utila chiar la cancer sau ulceratii atat la piele cat si in interiorul organismului la diferite rani, chiar si dupa operatii.
Aloe cu ulei de masline- o lingurita de praf de aloe la 50 ml ulei. Se poate folosi intern pentru toate afectiunile in care se indica actiunea de curatire a organismului, in special in bolile cronice.

Vin cu aloe- un litru de vin rosu si 10 g de praf de aloe. Se va tine la macerat o perioada de 8 zile, dupa care se foloseste. Nu este nevoie sa se filtreze. Inainte de folosire se agita sticla pentru ca are tendinta de a se sedimenta.
Creme cu aloe- se foloseste o lingurita de praf de aloe si 50 g de materie grasa. Aceasta poate fi- untura, ulei (se pune si ceara de albine), smantana, unt, lanolina, vaselina, etc. Se indica la toate afectiunile dermatologice sau in cosmetica atat pentru vindecare cat si pentru intretinere.

Mai sunt foarte multe posibilitati de folosire a acestei plante insa ne oprim aici pentru a lasa loc si fanteziei cititorilor sau celor care doresc sa foloseasca aceasta planta.

Musetelul

MUSETELUL - este o specie ierboasa cu miros aromat, comuna in zona de campie, musetelul creste pe pajisti si pe terenurile cultivate.

Actiune farmacologica: antiseptic, antispastic, carminativ, stomachic, sudorific si antiinflamator.

Recomandari: gastrite, enterite, colici, diaree, dizenterie amoebiana, balonari, astmul bronsic la copii, stari gripale, abscese dentare si stomatite.

Mod de administrare:

- infuzie (ceai de musetel) 1-2 lingurite pe cana, 2-3 cani pe zi
- infuzie concentrata- 3 lingurite la cana pentru baile pe ochi
- ulei (pentru arsuri) din 10g macerate 2-3 ore in 15ml de alcool, apoi fierte 2-3 ore in 100ml de alcool

Lacramioara

Denumirea plantei: Lacramioara (Convallaria majalis)
Fam. Liliaceae

Denumiri populare: cercelus, clopotele, clopotei, coada-cocosului, curpina de padure, dumbravioara, floarea turcului, flori domnesti, geogite, iarba lui Sfintu Gheorghe, iarba margaritarului, lacramita, lilion bun, margarit, margaritare, margea, paharute, suflete, umbravioara.

Ecologie si raspindire: Lacramioara o intilnim prin padurile de foioase, mai ales stejarete, tufisuri, lunci, in regiunile de cimpie si dealuri, prefera solurile fertile cu umiditate ridicata.

Perioada de vegetatie: Este o planta erbacee, perena. Infloreste incepind din luna aprilie si pina in iunie.

Perioada de recoltare: Se recolteaza frunzele in perioada infloririi, dar mai ales in lunile aprilie-mai, pina la coacerea frctelor.Cel mai mare continut in principii active avindu-l inainte de deschiderea florilor.Este indicat ca frunzele sa se recolteze pe cit posibil fara petiol pe timp uscat si se usuca in strat subtire, prevenindu-le de ingalbenire.

Bolile in care se utilizeaza: afectiuni cardiace, migrene de natura nervoasa, nevralgii, dureri de cap, ameteli.

Retete:
Infuzie din 6-10 g la 180 ml apa. Se ia cite o lingura de infuzie, de 3-4 ori pe zi; se foloseste numai cu avizul medicului.

Utilizari populare: Contra durerilor de piept, sub forma de ceai realizat din tulpinile florifere in spalarea copiilor slabi, avind convingerea ca-i intareste. Ceaiul de flori se foloseste ca leucoree.

Coada soricelului

COADA SORICELULUI este o specie ierboasa inalta de 20-80 cm cu frunze fin divizate si inflorescenta terminala bogata, alba.

Actiune farmacologica: antiseptic similar musetelului, tonic-aperitiv, coleretic-colagog si stimulent al functiei hepatice, antispastic, astrigent, antiinflamator, cicatrizant.

Recomandari:
- uz intern >> enterocolite, gastrite, colici gastrice, diskinezie biliara, insuficienta hepatica, colici hepatice, bronsite, cistite, anorexie
-uz extern >> hemoroizi, ulcere varicoase, abscese dentare, arsuri, plagi purulente.

Mod de administrare:
- uz intern >> infuzie (2 lingurite la cana) 2-3 cani pe zi
- uz extern >> bai sau comprese cu infuzie in concentratie dubla
- coada soricelului intra in compozitia ceaiurilor: gastric, hepatic, anticolitic, laxativ si antiastmatic.

Salcamul

SALCAMUL este o specie cu o vitalitate deosebita, vegeteaza in conditii foarte variabile, in special in zona de campie cu soluri nisipoase. De la Salcam se utilizeaza florile.

Actiune farmacologica: calmeaza senzatiile de arsuri (diminueaza hiperaciditatea gastrica), antispasmodic al tractului respirator si usor sedativ.

Recomandari: gastrite hiperacide (cu senzatii de arsuri), ulcerul gastric, tusea obisnuita, convulsiva si astmatica, insomnii si migrene.

Mod de administrare:
- infuzie (ceai de salcam) 1 lingura la cana, 2-3 cani pe zi

Tratarea gastroenteritei

Infuzie de flori de muşeţel

Se iau 1-2 linguriţe de flori şi se opăresc cu 250 ml de apă fiartă. Se acoperă vasul 5-15 minute, se strecoară şi se consumă după masă, câte două căni cu infuzie pe zi. Această infuzie are un efect antiseptic.

Infuzie de flori de coada şoricelului
Se infuzează două linguriţe de flori la 500 ml apă fiartă, se lasă la infuzat 10 – 15 minute, se strecoară şi se consumă întreaga cantitate pe parcursul unei zile, fără a fi îndulcit.

Infuzie de cimbrişor
Infuzia se prepară din 1-2 linguriţe de plantă la 250 ml de apă clocotită, se acoperă vasul 5-10 minute, se strecoară şi se bea neîndulcit. Se recomandă consumarea a două căni cu infuzie pe zi. Are de asemenea efect antiseptic.

Infuzie cu cimbru de cultură
Se prepară infuzia din o linguriţă de plantă la 250 ml de apă în clocot, se lasă vasul acoperit, 5 – 10 minute, se strecoară şi se consumă încet, cu înghiţituri mici, după mesele de dimineaţă şi de prânz.

Decoct din rădăcină de cerenţel
Se pun la fiert în 250 ml de apă rece, două linguriţe de rădăcină zdrobită, şi se fierbe cu focul mic aproximativ 15-20 de minute. Se lasă să se răcească, se strecoară şi se consumă de preferinţă înainte de masa de dimineaţă. Dacă este amestecat în părţi egale cu flori de muşeţel, mentă sau sunătoare, efectul creşte.

Infuzie de sunătoare
O linguriţă de plantă se infuzează 10 minute cu 250 ml apă în clocot, se strecoară şi se bea, cu înghiţituri mici câte 2-3 căni pe zi.

Tratarea spasmofiliei

Cura cu orz verde
Tulpinile de orz verde ajunse la înălţimea de 25 – 30 cm, înainte de a se forma spicul, se recoltează, se spală bine, se taie mărunt, se îmbibă cu apă şi se amestecă până devine păstos, se introduce în blender pentru a se amesteca bine. Sucul astfel obţinut conţine cele mai valoroase elemente necesare organismului. Cura durează de regulă 3 – 4 săptămâni, de două ori pe an, toamna şi primăvara, când se consumă 3 pahare cu suc pe zi.

Infuzie combinată
Se amestecă următoarele plante în următoarele cantităţi: 10 g – talpa gâştei, 20 g – valeriană, 20 g – coada calului, 20 g – coada şoricelului, 20 g – urzică. Se ia o linguriţă din acest amestec, mai întâi se macerează 5 minute în puţină apă rece, după care se adaugă 250 ml apă în clocot. Se lasă în repaus 5 minute, se strecoară şi se consumă, de regulă câte 3 căni de ceai pe zi.

Cura cu grâu încolţit
Se alege grâu din ultima recoltă, se alege de corpuri străine, se spală bine şi se lasă pentru 48 de ore într-un vas cu apă, având grijă ca dimineaţa şi seara, apa să se schimbe. După cele 48 de ore, se spală din nou grâul cu apă şi se aşază într-un vas de porţelan, într-un strat gros de un deget. Se stropeşte cu puţină apă caldă, se acoperă cu un capac sau o folie de plastic, iar deasupra se acoperă cu o coală de ziar sau cu o pânză mai închisă la culoare, iar dimineaţa şi seara se clăteşte cu apă rece. În acest mod, grâul încolţeşte în 3 – 4 zile, în perioada rece, iar vara în două zile. Se administrează câte 3 – 4 linguri de grâu încolţit, în fiecare zi, timp de 3 – 4 luni pe an. Se poate amesteca cu tot felul de salate, cu iaurt, cu miere de albine sau cu brânză de vaci, constituind o masă hrănitoare.

Merişoare

Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.

Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.
În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.

Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.

Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.

Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.

Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.

Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.

Nucile

Nucul creşte, cultivat sau semicultivat aproape pretutindeni în ţara noastră, din câmpie până în zonele de munte, fructele lui sunt folosite în mod curent de populaţie.

Miezul nucilor conţine apă (3-5%), grăsimi (52,0-77,5%), substanţe proteice (12-25%) din grupa globulelor (de natura celor din lapte şi ouă), săruri minerale (nuca este fructul cel mai bogat în cupru şi zinc), provitamina A, vitamine din complexul B (B1, B2, biotină, colină), vitaminele C, E, F, P, etc, Valoarea energetică a miezului de nucă este de 560-857 (în medie 700) kcal la 100 g miezul deţine 26-60% din greutatea nucii. Nucile ar trebui sa conţină minimum 45% miez.

Miezul de nucă se consumă proaspăt sau uşor prăjit (în care caz devine mai digerabil). El este utilizat în diferite produse de cofetărie.

Din nucile verzi, înainte de întărirea cojii, se poate prepara dulceaţă.

E foarte important cum păstrăm nucile, într-o cameră aerisită, la întuneric, în strat gros de 15-20 cm (care în primele două săptămâni după recoltare se răscolesc zilnic, pentru a preveni mucegăirea fructelor) sau în saci de pânză de circa 20 kg, feriţi de rozătoare (şobolani, şoareci) şi de veveriţe. Durata păstrării, în condiţii bune, este de 1-1,5 ani; după aceea, miezul începe să râncezească.

În scopuri terapeutice se utilizează miezul nucilor, uleiul de nucă, coaja verde a fructelor şi frunzele.

Miezul de nucă este foarte energetic şi are efect laxativ, îndeosebi când este prăjit uşor şi consumat după un compot de prune sau de mere. Întrucât conţine tocoferol (vitamină E), care contribuie la scăderea conţinutului de sânge şi are o cantitate foarte redusă de hidraţi de carbon, miezul de nucă este admis în regimul diabeticilor. Substanţele grase din miezul de nucă se formează prin transformarea zaharurilor şi de aceea, pe măsură ce ele se acumulează, scade conţinutul miezului în zaharuri. Analizele făcute de Radu F.I. (1964) arată că la începutul lunii august miezul nucilor conţinea 12,1-14,5% zaharuri şi numai 5,4-8,9% substanţe grase.

Uleiul de nucă conţinând peste 50% acid linoleic, este indicat în alimentaţia dietetică pentru prevenirea aterosclerozei. El mai conţine inozitol, vitamină cu rol vital în creşterea părului. Consumat de 50-60 g într-o salată de cartofi, seara, timp de 3 zile, are efect vermifug (combate tenia). De asemenea, acest ulei combate enurezisul (scăparea involuntară şi inconştientă a urinei); se îmbibă o felie de pâine prăjită cu o linguriţă de ulei de nucă şi se consumă în fiecare seară, timp de 15 zile. Uleiul de nucă se mai foloseşte pentru frecţionarea corpului la copiii rahitici, anemici, precum şi în dermatoze (are efect emolient).

Coaja verde a nucilor (mezocarpul) conţine foarte multă vitamină C (1050-3040 mg la 100 g), nucitanin 15-20% şi alte substanţe tanoide, alcaloidul iuglon (C6H12O3), acizi organici (malic, citric), fosfaţi şi oxalaţi de calciu, naftochinon, etc. Are efecte asemănătoare cu ale frunzelor de Nuc.

Frunzele de Nuc conţin tanin complex, ulei volatil, acid galic, inozitol, alfa şi beta hidroinglonă, inglonă, vitamina C, flavone (vitamina P), substanţe minerale, etc.

Infizia şi decoctul din frunze pot fi folosite pe cale internă şi externă având acţiune astringentă (antidiareică) datorită taninului, uşor hipotensivă, hipoglicemiantă, antialergică şi antiinflamatorie. Mai sunt un dezinfectat urinar şi un antiseptic gastrointestinal. Au, de asemenea, acţiune antisudorifică.

Infuzia de frunze de Nuc, pe cale internă, se foloseşte contra diareelor, enteritelor, infecţiilor şi edemelor renale, în periartrita scapulohumerală (dureri ale umerilor), în diabetul zaharat, în hiperhidroză (transpiraţie excesivă), precum şi în hipogalactie (producere insuficientă de lapte). Această infuzie se prepară dintr-o linguriţă cu frunze mărunţite la 200 ml apă clocotită; se beau două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Nuc (extern) – 3 linguri la o cană de 200 ml, se foloseşte ca gargară pentru tratarea stomatitelor (boli inflamatorii ale mucoasei bucale). Acest decoct se mai foloseşte pentru comprese (boli în ochi, psoriazis, eczeme, furunculoză) şi băi (în reumatism, scrofuloză, leucoree, transpiraţie excesivă la picioare).

Decoctul de frunze de Nuc (pentru băi) se prepară astfel: se fierb 100 g frunze în 3-4 l apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se toarnă în apa din cadă, care să aibă o temperatură de 37 grade. Durata unei băi este de 15-20 minute.

Unguent (alifie) pentru răni, din frunze de Nuc. Această alifie se prepară din 15 g frunze mărunţite, care se macerează timp de 7 zile în 100 ml ulei de floarea-soarelui, la temperatura camerei. După macerarea conţinutului, vasul în care se află acest amestec se pune pe baia de apă în fierbere şi se lasă timp de 3 ore la foc încet. Apoi se strecoară lichidul prin tifon sau pânză, i se adaugă 15 g ceară de albine, se mai ţine încă 30 minute pe baia de apă şi apoi se face omogenizarea, după Mocanu Şt. Şi Răducanu D.

Pentru scopuri medicinale, frunzele de Nuc se recoltează în iunie. Se foloseşte numai foliolele frunzelor (fără peţiol), care se usucă la umbră (de preferinţă în podurile acoperite cu tablă), în strat subţire, care se răscoleşte zilnic, pentru a se usca cât mai repede şi a se preveni încingerea şi mucegăirea frunzelor.

În stare proaspătă, frunzele de Nuc sunt mai active decât cele uscate. Având şi proprietăţi repelente, aceste frunze se mai folosesc pentru îndepărtarea muştelor şi a deferiţilor paraziţi ai pielii.

Măceşele

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură, Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.

Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea deplină.

În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna, după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.

Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic, acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen (izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.

În scopuri terapeutice, de la Măceş se folosesc fructele (din care se prepară infuzie, decoct, vin medicinal, băuturi răcoritoare), seminţele şi florile.

Măceşele amestecate cu miere (două părţi pulpă de măceşe curăţate de perişoare şi o parte de miere) se utilizează contra limbricilor (ascaridoza), consumându-se zilnic câte 2-3 linguriţe din acest amestec.

Decoctul din măceşe (o linguriţă de fructe la o cană cu 200 ml apă) împiedică formarea calculelor renali, deoarece, deoarece măceşele sânt diuretice. Ele se pun în apă când dă în clocot şi se fierb numai 5-10 minute, pentru a nu se pierde prea mult din vitamina C. Acest decoct se foloseşte şi la tratarea rinitelor, a colitei cronice, a aterosclerozei şi a hipertensiunii arteriale, precum şi pentru dezintoxicarea alcoolicilor. Se beau 2-3 căni decoct călduţ pe zi.

Infuzia din fructe de Măceş este bogată în vitaminele C şi P. Ea se foloseşte la tratarea arteritei, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale şi trombangeitei obliterante, deoarece menţine elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare (datorită bioflavonoidelor, care au rol de vitamină P, precum şi vitaminei F). Această infuzie se prepară din două linguri de fructe la 0,5litri apă clocotită; se bea în cursul unei zile.

Infuzia de măceşe şi fructe de cătină albă, în părţi egale, 1-2 linguriţe de amestec la o cană de amestec la o cană cu apă (200 ml), se poate folosi ca ceai alimentar în tot cursul anului; se beau 2-3 căni pe zi.

Maceratul la rece de măceşe este o băutură răcoritoare bogată în vitamine, care se prepară astfel: 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g zahăr, deoarece, după dizolvarea zahărului se strecoară; se beau 3 căni pe zi; se păstrează la rece.

Siropul de măceşe se prepară astfel: peste 250 g măceşe uscate se toarnă 1,5 litri apă în clocot şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se filtrează, se adaugă 0,5 kg zahăr şi se fierbe până la consistenţa unui sirop. Siropul de măceşe se mai poate prepara şi din suc de măceşe şi zahăr, în părţi egale, care se fierb la foc slab, într-un vas de inox, timp de 10-15 minute, având grijă să se înlăture spuma formată. După ce vasul se ia de pe foc, se adaugă 6 linguriţe cu zeamă de lămâie sau 2 linguriţe de vitamină C pulbere; se amestecă bine şi se toarnă în sticle curate, uscate şi fierbinţi.

Sticlele se astupă ermetic şi se pasteurizează. Din 3 kg de măceşe se obţine 1 litru de suc (cu ajutorul maşinii de stors roşii).

Vinul (cidrul) de măceşe are acţiune diuretică, tonic-aperitiv, fiind indicat în afecţiuni hepatice şi renale.

Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).

În farmacii, din măceşe se obţine Rozavit-ul, un produs biostimulator (suc) foarte bogat în vitamină C (250 ml de suc conţin 75 mg vitamină C).

Extractul de măceşe este folosit în apifitoterapie, la obţinerea produsului Ciploment T, tablete moi, medicament cu acţiune biostimulatorie.

Conţinutul ridicat de acid ascorbic (vitamina C) imprimă măceşelor o puternică acţiune antiinfecţioasă (vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere a microorganismelor, blocându-se respiraţia).

Afinele

Afinele sânt bace mici(1-2,5g), grupate în ciorchini. Ele au pieliţă vânătă, acoperită cu pruină, albastră. În funcţie de soi şi de condiţiile climaterice ale anului, afinele ajung la maturitate de la sfârşitul lunii până în septembrie, având coacere eşalonată. Afinele se pot păstra 4-5 zile, fără deprecieri calitative, în încăperi răcoroase, cu o t0 de 10-12 oC.

Afinele conţin 80,0-84,6% apă, 7,0-14,5% zaharuri, 0,56-1,13% acizi(tartic, malic, citric, benzoic, oxalic, succinic, lactic), 0,36-0,55% substanţe tanante, 0,5-0,6% substanţe pectice, 0,62-1,15% proteine, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, acid pantotenic(vitamina B3), vitamina PP, vitamina E, mirtilină, ulei(31% în fructele uscate), antociani şi săruri minerale(0,23-0,32%).
Afinele se consumă proaspete, uscate sau prelucrate sub formă de suc, compot, sirop, lichior, dulceaţă, jeleu, marmeladă, afinată, etc.

Sucul de afine se mai foloseşte în vinificaţie, pentru a intensifica culoarea şi a mări aciditatea vinului de struguri. Datorită conţinutului ridicat în substanţe bactericide şi în taninuri, afinele proaspete sau uscate sânt un puternic antiseptic intestinal, au efect astringent, antidiareic şi antipudrid. Datorită acestor proprietăţi, afinele au rol, important în tratamentul enterocolitelor de fermentaţie şi de putrefacţie, dizenteriilor şi infecţiilor urinare. Se recomandă în ateroscleroză, afecţiuni coronariene, sechele de infarct, arterită, sechele flebită, varice, hemoragii prin fragilitate capilară, etc.

Prin consumarea unui pahar cu suc de afine în timpul mesei, se previne depunerea calciului pe pereţii vaselor sanguine.

Afinele contribuie la creşterea acuităţii vizuale şi ameliorează vederea nocturnă.

În afecţiuni hepatice, afinele au rol de regenerare a celulelor hepatice(tonifică ficatul). Ele au, deasemenea, rol hipoglicemiant(antidiabetic), datorită mirlitinei, care face să scadă zahărul din sânge.

Cidrul (vinul) de fructe

Se obţine, de regulă, prin fermentarea mustului de mere, dar poate fi preparat şi din alte fructe (coacăze, cireşe, vişine, din amestec de suc de mere şi de pere, etc.). Perele singure se folosesc mai rar pentru cidru, şi numai în cazul unor soiuri bogate în acizi şi tanin, componente care contribuie la precipitarea substanţelor pectice şi la limpezirea mustului. Cidrul care se consumă imediat poate avea 3,5-5% alcool, însă cel destinat păstrării trebuie să conţină 6-7% alcool şi 0,8% aciditate. Întrucât din zahăr, prin fermentare, rezultă 46% alcool, mustul pentru un cidru de bună calitate trebuie să conţină 12-14% zaharuri. Cidrul dulce se obţine prin fermentarea lentă a mustului şi „tăierea” lui înainte de transformarea totală a zahărului în alcool; se păstrează greu. Cidrul sec se obţine prin fermentarea rapidă şi completă a mustului. Se păstrează în damigene sau în butoaie, în pivniţe uscate, la temperatura de 8-100C.

Cidrul de mere. Se obţine prin fermentarea mustului proaspăt de mere, cu sau fără adaos de zahăr, apă şi alte substanţe. El se poate pregăti din mere de vară, mere de toamnă sau mere de iarnă, ultimele fiind cele mai bune, deoarece sânt mai bogate în zaharuri. Merele de vară şi cele de toamnă se pot zdrobi şi presa imediat după recoltare, iar cele de iarnă numai după 4-6 săptămâni de păstrare, când devin mai moi şi mai dulci. Pentru a obţine un cidru de bună calitate şi cu durată lungă de păstrare, merele trebuie să fie sănătoase(fără viermi) şi spălate în prealabil cu multă apă. Ele se zdrobesc cât mai repede, pentru a evita contactul îndelungat cu aerul, care conduce la brunificarea materiei prime şi la pierderea aromelor. Merele zdrobite se ţin în căzi 6-12 ore, pentru macerare, după care se presează cu teascul. La prima presare, din 100 kg fructe zdrobite se obţin 65-80 litri suc. Se adaugă 20-25% apă potabilă şi după 24 ore se presează din nou, rezultând circa 40 l suc din 100 kg tescovină, ceea ce corespunde cu 25 l must curat. Fermentarea începe la 15-180C şi durează 4-8 săptămâni. Când se formează spumă mai multă, cidrul se limpezeşte mai bine, pe cale naturală. După ce degajare bioxidului de carbon se reduce, iar cidrul devine limpede, se trage în alt butoi, perfect curat, lăsând puţin gol, deoarece cidrul continuă fermentarea; pe vrană se aşează un dispozitiv ce permite numai ieşirea bioxidului de carbon. După încheierea fermentării, cidrul se trece în alt butoi, care se umple până la vrană şi se astupă bine.

Cidrul de coacăze. Se poate obţine din coacăze negre, roşii şi albe. Prepararea se face astfel: se separă bobiţele de pe ciorchinii spălaţi, apoi se zdrobesc şi se pun în ciubere(vase) de lemn, unde se lasă cel puţin 48 ore, pentru ca culoarea din pieliţă să treacă în suc. După aceea se face storsul cu ajutorul unei prese(teasc). Rezultă un suc bine colorat. Se pregăteşte apoi soluţia de apă cu zahăr. La un litru suc de coacăze trebuie să revină 2 l de apă şi 700-1000 g zahăr. Amestecul se lasă la fermentare 5-6 săptămâni, de regulă în damigene de 50 l, la o t0 de 18-200C. Damigenele nu se umplu complet, lăsându-se un gol de circa 10% din capacitate. La gura damigenelor se pune un dop de plută perforat, în care se introduce un furtun, al cărui capăt liber se pune într-un vas cu apă. După 5-6 săptămâni, vinul se trage de pe drojdie şi se trece în alte damigene sau în sticle şi se păstrează într-un loc răcoros.

Cidrul de vişine. Se prepară ca cel de coacăze.
Cidrul de zmeură. Se obţine astfel: fructele se zdrobesc, apoi se lasă circa 48 ore în vase de lemn, de sticlă sau de plastic, timp în care substanţele colorante trec în suc. Separarea sucului de pulpă se face prin stoarcerea cu tifon sau cu presa de mână. Se prepară separat soluţia de zahăr. La un litru de suc de zmeură şi 2 l de apă trebuie să revină 700-800 g zahăr, în care cidrul sec, şi 1,100 kg pentru cidrul dulce. Fermentarea se face în damigene, la t0 obişnuită a camerei(18-200C).

Cidrul de căpşuni. Se prepară ca cel de zmeură.
Cidrul (vinul) de smochine. Se poate prepara după următoarea reţetă: 1 kg smochine, 3 kg zahăr, 0,5 kg lămâi, drojdie(o bucăţică de mărimea unei alune) şi 10 l apă. Smochinele se taie mărunt sau se trec prin maşina de tocat, lămâile se storc sau se taie în feliuţe(coaja se înlătură deoarece imprimă gust amar). Drojdia se desface cu apă călduţă. Fructele tăiate, zahărul, drojdia şi apa se amestecă până la omogenizare, apoi se toarnă într-un borcan mare (12-15 l), se acoperă cu un tifon şi se aşează într-un loc cu t0 cât mai constantă(circa 200C). În primele 10 zile, conţinutul borcanului se amestecă zilnic, cu o lingură de lemn curată, cu coada lungă, de preferinţă nouă, sau cu un făcăleţ. Se lasă apoi la fermentat 4-6 săptămâni. Începând cu săptămâna a patra se degustă, pentru a stabili momentul când produsul este suficient vinificat. După încheierea vinificării, borcanul se ţine o zi la loc răcoros, apoi se trage la sticle, având grijă ca furtunul să nu ajungă în depozitul de pe fundul vasului. Sticlele se astupă cu dopuri de plută noi, opărite în apă clocotită, ca să se înmoaie.